- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
- Răspunsul este valabil pentru ambele perioade: preumblarea prin gară, în triaj, în trenurile marfare, sărind dintr-o garnitură cu maculatură în alta cu fiare vechi sau cu armament bine păzit, pentru ca mai apoi să ne prelungim joaca într-o pădurice care masca un tancodrom.
- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
- Primul meu prieten, cel pe care l-am simţit aşa, Eugen se numea, a murit în clasa a doua. Eu eram mai mic cu un an. Cel de-al doilea se îndeletniceşte, printre altele, cu tăiere porcilor de Crăciun. Ăsta era un prilej de întîlnire. Mîncam pomana porcului, pentru că aveam şi eu un rol în sacrificiul cu pricina, dar încercam mai degrabă să vedem ce e cu noi acum, nu ce a fost. Altul, Flavius, cu care mă zbenguiam prin gară, face medicină veterinară, dar nu ne-am mai întîlnit decît o dată, anul ăsta, pe fugă. Doar ne-am recunoscut şi asta a fost important – mi-am dat seama din privire şi cred că nu m-am înşelat.
- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
- Mi-am dorit să fiu fotbalist. Tatăl meu şi-a belit glezna în juniorat, fratele lui a mers mai departe, dar a murit la 50 de ani. Eu n-am apucat-o foarte serios spre sportul ăsta, pentru că înainte de treapta a doua, se întîmpla în ’89, cînd eram la juniorii Stelei Mizil, după cîteva antrenamente taică-miu m-a îndemnat cu un simţ al responsabilităţii absolut părintesc să renunţ, arătîndu-mi glezna cît un ou de raţă şi nasul un pic mutat din loc, dar şi explicîndu-mi ce înseamnă un om aşezat, cu o meserie. După ce am căzut la examenul de treapta a doua, de fapt la Cunoştinţe Social Politice, a trebuit să continui la un liceu agroindustrial din Bărcăneşti. Făceam naveta prin Ploieşti. Ploieştiul era un oraş de şmecheri şi taică-miu, ştiind lucrul ăsta, mi-a oferit chipurile şansa de a fi bărbat: să fac judo. L-am refuzat aproape fără să-mi duc la capăt o respiraţie. A înţeles şi am mers în continuare la meciurile Stelei Mizil plini de speranţă. Acum echipa asta este pe cale să devină Dinamo Mizil, mulţumită lui Adrian Năstase.
- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
- Să se gîndească într-un mod serios şi poetic în acelaşi timp la sinucidere. Eu, cu mine, nici poetic n-aş face-o. Sunt mult prea optimist pentru astfel de gînduri, deşi uneori mă mai cuprinde cîte-o stare de blegeală.
- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
- Liberul arbitru. Uneori descoperi că şansa asta îţi este reprimată de idioţenia altora sau de împrejurări pentru care nimeni nu poate purta o vină.
- Ce sentimente/stări te enervează?
- Unul dintre ele este acela de neputinţă. Neputinţă care mi se poate imputa exclusiv, dar şi aia pentru care alţii sunt piedica reală în calea unui drum.
- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
- Mi-e greu deja să mă gîndesc la răspuns, pentru că e vorba de laudă. Sunt mulţumit că la un moment dat am depăşit o condiţie, un context, un sistem, faţă de care alţii ca mine aveau sentimente reprimate. Şi gîndindu-mă acum la episodul ăsta este ca şi cum nu mi s-ar fi întîmplat mie. Asta mă face să mă simt şi mai uşurat, dar şi ca şi cum n-aş avea cu ce să mă laud.
- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
- Nu sînt muzician şi nu pot să fac aprecieri pe seama sunetelor. Poate un muzician ar şti ce să scoată din manele, considerînd manelele nu produsele care învîrt bani şi-atît, ci şi un mod cultural de a fi. Nu intru în poveşti, teorii, interpretări. Poţi să faci lucruri rafinate ocolind maneaua „spurcată”, făcînd muzică adevărată din ea. Ca scriitor n-aş scrie la comandă, la termene. Asta-mi doresc. Dar nu se ştie ce contexte îmbîrligate îţi pot da peste cap toate idealurile, toate promisiunile pe care ţi le faci în faţa oglinzii, în faţa conştiinţei. Cunosc oameni care după ani buni de puşcărie comunistă n-au suflat o vorbă despre experienţele alea. Le-au făcut practic să nu existe în trecutul lor. Ei şi-au ţinut un cuvînt. Nu toţi putem face lucruri chiar mai la îndemînă. Aşa că degeaba înşir aici cuvinte frumoase. Tare mi-e teamă să nu cumva să-mi dau cu stîngul în dreptul vreodată. Ar fi tragic.
- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
- E uşor de vorbit pînă ajungi la borcanul cu miere. Mie nu prea îmi plac premiile. Am rămas la cele patru premii întîi din primele clase, cele primare. Îmi sînt deajuns. Copilăria e cel mai frumos lucru, consider deci că măcar am fost recompensat atunci cu ceva. Restul este un soi de aflare în treabă, ca să ne trecem timpul.
- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
- Am avut şanse cu carul. Mi s-au întîmplat nenumărate lucruri pe care de altfel mi le-am dorit. Orice am făcut a fost un fel de rezultat al dorinţei. Dorinţe am avut eu şi pentru lucruri pe care nu am apucat să le fac şi poate că a fost bine aşa. Cine ştie? S-ar putea spune că Doamne-Doamne m-a secondat vreme bună, vreme rea. E atît de confortabil cînd constaţi lucrul ăsta! Mai nasol e cînd îmi voi pune o întrebare de felul ăsta: Ce n-am făcut din ce am avut şansa să fac? – pentru că, sigur, nu am văzut nenumărate ocazii. Am fost şi fraier, e bine să recunosc asta. |
.jpg)
